Fluturi

  A  trecut atât de mult de când mi-am pierdut răbdarea... stăteam închişi într-un colţ de univers, într-un parc fără glas, când i-am văzut venind. Se agitau prin părul meu, împrăştiind culori de flori de primăvară. Mă vedeam din nou mică, lăsând prezentul undeva ascuns. Mă priveai amărât. Fluturii au scăpat din gura ta, şi niciodată nu se vor putea întoarce. Zac tăcuţi prin lume, întrebându-se cum a fost posibil...Ne închidem într-un castel de nisip uscat de mare şi începi să urlii. Cum nu mi-am putut da seama mai repede că sunt şi scări interzise? Că există păcate împrăştiate, şi că tu erai atât de aproape...Mă îmbrac în tine şi ne jucăm de-a pisicile fără somn. Marea muşcă încet din castelul nostru, şi redevenim umani în camera asta atât de gri. Dar o voce răguşită reuşeşte să îţi şoptească bâlbâit : fluturii îmi vor aduce aminte de tine. Ne dilatăm...

Azi e fără titlu

Nevoia de nou  ne împinge uneori să facem lucruri necugetate, însă când vine vorba de rutină, rămânem fideli. Roboţelul din cap, ce îmi oferă cu multă graţie senzaţia de siguranţă asupra viitorului apropiat, pare să se dezactiveze în  momentul schimbărilor pe perioade mai lungi. Îl înţeleg, îi e frică de lume. El mă cunoaşte doar pe mine, şi în ciuda inteligenţei lui desăvârşite, nu ştie să socializeze. Şi părăsită de micul meu ajutor, lăuntrul meu devine un caleidoscop plin de sălbăticie. Par a nu mă putea mişca, şi cu toată zădărnicia nu reuşesc să gândesc limpede. Feţe cunoscute şi nu prea îmi dansează într-un colţ  obscur din suflet. Nu pot să ajung la ele, copilului din mine îi e frică să meargă singur. Într-un final pun mâna nehotărâtă pe o carte şi încerc să ameţesc odată cu trecerea inscripţiilor negricioase, de un ritual perfect. Ceva încearcă să îmi atragă atenţia, îl văd cu colţul ochiului. Mă întorc şi il privesc direct. E el.

timpul, boala incurabilă a clarvăzătorilor

        Ţi-a mai crescut un mugure pe creanga uscată încă din anii precedenţi. Îl priveşti cu stupoare şi drag. El e tânăr. Sufletul tău datează încă din epoci îndepărtate, când lumea era prea ruşinoasă pentru a spune te iubesc, sau mi-e sete. Călătoreşti în timp până te regăseşti în gâza de altădată, plină de viaţă şi imaginaţie. Acum esţi doar un bolnav uscat, aşteptând ca o nouă ramură să-ti răsară din tulpina vieţii, să o poţi hrăni şi educa, să poţi să-ţi trăieşti amintirile rămase încă neatinse prin ea. Şi la sfârşit îi storci  ultima picătură de emoţie. Şi ea urlă, şi cade neajutorată la pământ. Iar acesta o înghite cu o sete nebună. Mai apoi, după ce sentimentul prefăcut al puterii te părăseşte, începi să trăieşti iar din memoriile unor crenguţe fantome. Dar curând mugurii vor înceta să mai apară. E iarnă. Şi tu şti asta, şti că eşti doar un alt paralitic al timpului.

Marţi, prima zi după luni

       Dau un ocol lung butoanelor tastaturii. Îmi zâmbesc parşiv, îmi recunosc faţa neinspirată. Le ating, dar refuză să-mi răspundă. Am avut o săptămână deosebit de umană, dar sper ca fantasticul să revină în sufletul meu. L-am lăsat în vacanţă. Un ochi de câine albastru l-a ademenit între filele unei cărţi uşuratice, iar acum se iubesc. Cât despre mintea mea, e albă. Aşteaptă un impuls, o nuanţă. Sunt sigură că o să i se facă dor de litere, curând. Iar atunci o cascadă de idei moarte şi vii se vor amesteca în capul meu. Până atunci, voi ţine doliu.