Nevoia de nou ne împinge uneori să facem lucruri necugetate, însă când vine vorba de rutină, rămânem fideli. Roboţelul din cap, ce îmi oferă cu multă graţie senzaţia de siguranţă asupra viitorului apropiat, pare să se dezactiveze în momentul schimbărilor pe perioade mai lungi. Îl înţeleg, îi e frică de lume. El mă cunoaşte doar pe mine, şi în ciuda inteligenţei lui desăvârşite, nu ştie să socializeze. Şi părăsită de micul meu ajutor, lăuntrul meu devine un caleidoscop plin de sălbăticie. Par a nu mă putea mişca, şi cu toată zădărnicia nu reuşesc să gândesc limpede. Feţe cunoscute şi nu prea îmi dansează într-un colţ obscur din suflet. Nu pot să ajung la ele, copilului din mine îi e frică să meargă singur. Într-un final pun mâna nehotărâtă pe o carte şi încerc să ameţesc odată cu trecerea inscripţiilor negricioase, de un ritual perfect. Ceva încearcă să îmi atragă atenţia, îl văd cu colţul ochiului. Mă întorc şi il privesc direct. E el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu