celebrări bezmetice

Un timp bivalent mă desparte de tine. E ultima data când am să te mai mângâi frenetic. Sunt mai neîndemânatică.. Mi-e frică să te am mai aproape, ca mai apoi să te pierd. Mi-a şoptit un timp că e, dietetic vorbind, mai estetic să nu mă mai simt frumoasă, doar să fiu.  La mai bine, blogule!

amatori de anti-stare

           Aluneci într-un buzunar sufocat de inimi monoritmate. Ca o compensare, articulaţiile temporare se târăsc spre părăsire, fir curgător de nisip! Câteva picioare deplasate, demontate de cap îţi urlă să continui. Dezhidratarea îţi diminuează limba. O duhoare de epuizare se evaporă graţios în mintea ta. Fără-ncetare calci furnici glubulare, condamnate la hibernare. Identificarea cu tine e în aşteptare, încătuşată în pantalonii după care, întâmplător, te învârţi. Nematurizat, un maxilar se aşează în braţele tale neprimitoare şi mult prea lungi azi. Între pereţi poluaţi de ochi curioşi, un vierme te condamnă să mori-pură întâmplare. Te purifici la răcoare, răsturnat în visare. Eşti ridicat de alte braţe seducătoare. O strănsoare te face să-i auzi inima accelerând din    ascunzătoare. Cu tot cu sudoare, începi să alergi. Condiţia umană : pierdută în gândire. 

ps. muţumesc Maria& Pipi pentru poză! galerie pentru oameni cu ochi

detalii pentru curioşi

        Cu toate că ţi-ai creat un cerc cu colţuri , uneori, de prieteni, ai atâtea inimi ascunse în cutii numite corpuri alâturi de tine, cât să te poţi simţi singur. O silabă neaccentuată te poate face să crezi că dai rateuri în faţa acelui străin ce te urmăreşte cu ochi de sticlă. Şi când tot ce rămâne în urma ta e un trabant prăfuit şi mototolit la marginea unei curbe mult prea frânte, lumea se preface a te compătămi. O iubită ascunsă printre perne umezeşte colţurile unui prosop şi se conversează cu ce a mai rămas din tu-om prin casă. Cărţile decolorate par a-ţi purta încă mirosul uman de unghii roase, iar capacu de la wc uitat ridicat va rămâne aşa o vreme. O notă că ai uitat să cumperi ţigări, după care un te iubesc pare a deveni un fel de atracţie turistică pentru toate gândurile încorporate în carne şi oase, locuitori ai unui copac numic genealogic. Tu rămâi doar cu o moarte ce nu dovedeşte nimic nimănui, adunând decenii în buzunarele sicriului.

lăcuste

      veneai spre mine mirosind a citrice. Să-mi acopărt cercurile ochilor pentru o idee a fost îndeajuns cât să călătorim câteva galaxii distanţă, până  să găsim corpurile perfecte. Acum eram două lăcuste, mici, uscate ca nişte şopârle, mirosind a flori de câmp. O omidă cu mişcări ruginite se căţăra de vieţi pe copacul ce ne ţinea de umbră, furându-ne umbra. Îmi amintesc şi acum vocea ta animalică atunci când încercai să-mi spui pe nume. Dar oare cum mă cheamă? Am râs o veşnicie, ascunşi sub frunze amare de portocal. Când a început să plouă te-ai întristat. Spunei palid şi îmbufnat că ţi s-au udat aripile, că nu îţi mai poţi purta sufletul într-un ghemotoc atât de mic, că o să mori curând, că ne vom pierde urma şi va trebui să aşteptăm naşterea lui Platon din nou ca să ne regăsim. Aveai dreptate. Noaptea aceea o substanţă muştarie ţi-a acoperit ochii şi gura, iar dimineaţă te-am găsind muşcând Pământul. Mi-ai murit o parte din mine. Instinctele m-au făcul să simt mirosul de mâini grăbite de agricultori muşcaţi de fluturi de noapte. Globul nostru de sticlă ce înfăşura globul  s-a spart. Am devenit muritori. Dacă ne vom revedea într-o viaţă, aş vrea să fiu un cristal pătat de pistrui, şi tu un alchimist din India , să mă descoperi în nisip roşu, să-ţi fiu la fel de dragă.

ochi de câine albastru

     "tensiunea nervoasă începu să cedeze, încet, dar sigur, şi simţi iar moleşeala, relaxarea muşchilor; zăcea lungit pe plapuma moale şi groasă, pe când trupul, uşor, fără greutate, străbătut de o senzaţie dulce de beautitudine şi istovire, îşi pierdea treptat conştiinţa propriei structuri materiale, a acelei plămezi pământeşti, grele, care-l definea, care-l plasa într-o zonă de neconfundat şi precisă pe scala zoologică, şi suporta în dificila-i arhitectură o întreagă sumă de sisteme, de organe definite geometric care-l înalţau în arbitrara ierarhie a animalelor raţionale. Pleoapele, acuma ascultătoare, îi cădeau peste cornee cu aceeaşi naturaleţe cu care braţele şi picioarele i se învălmăşeau într-o grămadă de membre ce îşi pierdeau, încet, independenţa; de parcă întregul organism s-ar fi prefăcut într-un singur organ mare, total."

                                                                                                     Gabriel Garcia Marquez

ps. Acest text nu îmi aparţine, din nefericire. Şi dacă există o carte pe care nu aş recomanda-o dintr-un egoism pur, ar fi această carte. Îţi mulţumesc, creatorule.

dormi în păpădii

 mi-ai citit cândva, dintr-o carte scrisă de picioarele unor mămăruţe că au înviat mii de universuri, la fel de infinite precum cel al nostru. "Nu-i aşa că te simţi cât un strop de apă, gâză?" Mi-ai ciufulit uşor puful somnoros de pe gât cu aerul gurii tale amorţite. M-am întors sălbatic, de parcă o mână dezgropată s-ar fi prelins , ca o picătură de rouă, prin interiorul minţii mele. Acum eram ca două oglinzi, faţă în faţă, mângâindu-ne genele cu gene. Şi o călătorie infinită începuse, în spaţiul unui borcan neatins de secole.  Poate unul dintre noi era real. Voi investiga. Dar până am să aflu adevărul, pierde-mă între zgomotele răspunsurilor mincinoase pe care mi le şoptesc ochii tăi închişi. Eşti finit în iubire.

străini în palma ta

  am început să ne plimbăm degetele piciorului îngheţat printre ei. Strigau alegoric sub paşii călcâiului tău mov. Am urcat scările ultimului bloc rămas, situat la ultimul etaj din visul de ieri. Urcam alene acele interminabile şi răsucite trepte, dorind infinitul. Aerul avea un gust pragmatic, amestecat cu nostalgie. Mi-ai luat mâna şi m-ai prefăcut într-un pisoi, mare, negru, îngreunat de ani. M-am pitit în palma ta. Îţi mângâiam degetele din priviri în timp ce tu mă plimbai  printre cuvintele unui noi veac. Ne-am promis vise şi vieţi împărtăşite. Şi am ajuns pe bloc. Părea neantul. Nu ne aştepta nimeni, aparent. Acum erau ei cei ce ne zdrobeau, atacându-ne fiecare parte rămasă dezgolită. Ne-am ascuns tremuraţi sub unghia ta. Ninge. .

Fluturi

  A  trecut atât de mult de când mi-am pierdut răbdarea... stăteam închişi într-un colţ de univers, într-un parc fără glas, când i-am văzut venind. Se agitau prin părul meu, împrăştiind culori de flori de primăvară. Mă vedeam din nou mică, lăsând prezentul undeva ascuns. Mă priveai amărât. Fluturii au scăpat din gura ta, şi niciodată nu se vor putea întoarce. Zac tăcuţi prin lume, întrebându-se cum a fost posibil...Ne închidem într-un castel de nisip uscat de mare şi începi să urlii. Cum nu mi-am putut da seama mai repede că sunt şi scări interzise? Că există păcate împrăştiate, şi că tu erai atât de aproape...Mă îmbrac în tine şi ne jucăm de-a pisicile fără somn. Marea muşcă încet din castelul nostru, şi redevenim umani în camera asta atât de gri. Dar o voce răguşită reuşeşte să îţi şoptească bâlbâit : fluturii îmi vor aduce aminte de tine. Ne dilatăm...

Azi e fără titlu

Nevoia de nou  ne împinge uneori să facem lucruri necugetate, însă când vine vorba de rutină, rămânem fideli. Roboţelul din cap, ce îmi oferă cu multă graţie senzaţia de siguranţă asupra viitorului apropiat, pare să se dezactiveze în  momentul schimbărilor pe perioade mai lungi. Îl înţeleg, îi e frică de lume. El mă cunoaşte doar pe mine, şi în ciuda inteligenţei lui desăvârşite, nu ştie să socializeze. Şi părăsită de micul meu ajutor, lăuntrul meu devine un caleidoscop plin de sălbăticie. Par a nu mă putea mişca, şi cu toată zădărnicia nu reuşesc să gândesc limpede. Feţe cunoscute şi nu prea îmi dansează într-un colţ  obscur din suflet. Nu pot să ajung la ele, copilului din mine îi e frică să meargă singur. Într-un final pun mâna nehotărâtă pe o carte şi încerc să ameţesc odată cu trecerea inscripţiilor negricioase, de un ritual perfect. Ceva încearcă să îmi atragă atenţia, îl văd cu colţul ochiului. Mă întorc şi il privesc direct. E el.

timpul, boala incurabilă a clarvăzătorilor

        Ţi-a mai crescut un mugure pe creanga uscată încă din anii precedenţi. Îl priveşti cu stupoare şi drag. El e tânăr. Sufletul tău datează încă din epoci îndepărtate, când lumea era prea ruşinoasă pentru a spune te iubesc, sau mi-e sete. Călătoreşti în timp până te regăseşti în gâza de altădată, plină de viaţă şi imaginaţie. Acum esţi doar un bolnav uscat, aşteptând ca o nouă ramură să-ti răsară din tulpina vieţii, să o poţi hrăni şi educa, să poţi să-ţi trăieşti amintirile rămase încă neatinse prin ea. Şi la sfârşit îi storci  ultima picătură de emoţie. Şi ea urlă, şi cade neajutorată la pământ. Iar acesta o înghite cu o sete nebună. Mai apoi, după ce sentimentul prefăcut al puterii te părăseşte, începi să trăieşti iar din memoriile unor crenguţe fantome. Dar curând mugurii vor înceta să mai apară. E iarnă. Şi tu şti asta, şti că eşti doar un alt paralitic al timpului.

Marţi, prima zi după luni

       Dau un ocol lung butoanelor tastaturii. Îmi zâmbesc parşiv, îmi recunosc faţa neinspirată. Le ating, dar refuză să-mi răspundă. Am avut o săptămână deosebit de umană, dar sper ca fantasticul să revină în sufletul meu. L-am lăsat în vacanţă. Un ochi de câine albastru l-a ademenit între filele unei cărţi uşuratice, iar acum se iubesc. Cât despre mintea mea, e albă. Aşteaptă un impuls, o nuanţă. Sunt sigură că o să i se facă dor de litere, curând. Iar atunci o cascadă de idei moarte şi vii se vor amesteca în capul meu. Până atunci, voi ţine doliu.