lăcuste

      veneai spre mine mirosind a citrice. Să-mi acopărt cercurile ochilor pentru o idee a fost îndeajuns cât să călătorim câteva galaxii distanţă, până  să găsim corpurile perfecte. Acum eram două lăcuste, mici, uscate ca nişte şopârle, mirosind a flori de câmp. O omidă cu mişcări ruginite se căţăra de vieţi pe copacul ce ne ţinea de umbră, furându-ne umbra. Îmi amintesc şi acum vocea ta animalică atunci când încercai să-mi spui pe nume. Dar oare cum mă cheamă? Am râs o veşnicie, ascunşi sub frunze amare de portocal. Când a început să plouă te-ai întristat. Spunei palid şi îmbufnat că ţi s-au udat aripile, că nu îţi mai poţi purta sufletul într-un ghemotoc atât de mic, că o să mori curând, că ne vom pierde urma şi va trebui să aşteptăm naşterea lui Platon din nou ca să ne regăsim. Aveai dreptate. Noaptea aceea o substanţă muştarie ţi-a acoperit ochii şi gura, iar dimineaţă te-am găsind muşcând Pământul. Mi-ai murit o parte din mine. Instinctele m-au făcul să simt mirosul de mâini grăbite de agricultori muşcaţi de fluturi de noapte. Globul nostru de sticlă ce înfăşura globul  s-a spart. Am devenit muritori. Dacă ne vom revedea într-o viaţă, aş vrea să fiu un cristal pătat de pistrui, şi tu un alchimist din India , să mă descoperi în nisip roşu, să-ţi fiu la fel de dragă.

ochi de câine albastru

     "tensiunea nervoasă începu să cedeze, încet, dar sigur, şi simţi iar moleşeala, relaxarea muşchilor; zăcea lungit pe plapuma moale şi groasă, pe când trupul, uşor, fără greutate, străbătut de o senzaţie dulce de beautitudine şi istovire, îşi pierdea treptat conştiinţa propriei structuri materiale, a acelei plămezi pământeşti, grele, care-l definea, care-l plasa într-o zonă de neconfundat şi precisă pe scala zoologică, şi suporta în dificila-i arhitectură o întreagă sumă de sisteme, de organe definite geometric care-l înalţau în arbitrara ierarhie a animalelor raţionale. Pleoapele, acuma ascultătoare, îi cădeau peste cornee cu aceeaşi naturaleţe cu care braţele şi picioarele i se învălmăşeau într-o grămadă de membre ce îşi pierdeau, încet, independenţa; de parcă întregul organism s-ar fi prefăcut într-un singur organ mare, total."

                                                                                                     Gabriel Garcia Marquez

ps. Acest text nu îmi aparţine, din nefericire. Şi dacă există o carte pe care nu aş recomanda-o dintr-un egoism pur, ar fi această carte. Îţi mulţumesc, creatorule.

dormi în păpădii

 mi-ai citit cândva, dintr-o carte scrisă de picioarele unor mămăruţe că au înviat mii de universuri, la fel de infinite precum cel al nostru. "Nu-i aşa că te simţi cât un strop de apă, gâză?" Mi-ai ciufulit uşor puful somnoros de pe gât cu aerul gurii tale amorţite. M-am întors sălbatic, de parcă o mână dezgropată s-ar fi prelins , ca o picătură de rouă, prin interiorul minţii mele. Acum eram ca două oglinzi, faţă în faţă, mângâindu-ne genele cu gene. Şi o călătorie infinită începuse, în spaţiul unui borcan neatins de secole.  Poate unul dintre noi era real. Voi investiga. Dar până am să aflu adevărul, pierde-mă între zgomotele răspunsurilor mincinoase pe care mi le şoptesc ochii tăi închişi. Eşti finit în iubire.

străini în palma ta

  am început să ne plimbăm degetele piciorului îngheţat printre ei. Strigau alegoric sub paşii călcâiului tău mov. Am urcat scările ultimului bloc rămas, situat la ultimul etaj din visul de ieri. Urcam alene acele interminabile şi răsucite trepte, dorind infinitul. Aerul avea un gust pragmatic, amestecat cu nostalgie. Mi-ai luat mâna şi m-ai prefăcut într-un pisoi, mare, negru, îngreunat de ani. M-am pitit în palma ta. Îţi mângâiam degetele din priviri în timp ce tu mă plimbai  printre cuvintele unui noi veac. Ne-am promis vise şi vieţi împărtăşite. Şi am ajuns pe bloc. Părea neantul. Nu ne aştepta nimeni, aparent. Acum erau ei cei ce ne zdrobeau, atacându-ne fiecare parte rămasă dezgolită. Ne-am ascuns tremuraţi sub unghia ta. Ninge. .