ochi de câine albastru

     "tensiunea nervoasă începu să cedeze, încet, dar sigur, şi simţi iar moleşeala, relaxarea muşchilor; zăcea lungit pe plapuma moale şi groasă, pe când trupul, uşor, fără greutate, străbătut de o senzaţie dulce de beautitudine şi istovire, îşi pierdea treptat conştiinţa propriei structuri materiale, a acelei plămezi pământeşti, grele, care-l definea, care-l plasa într-o zonă de neconfundat şi precisă pe scala zoologică, şi suporta în dificila-i arhitectură o întreagă sumă de sisteme, de organe definite geometric care-l înalţau în arbitrara ierarhie a animalelor raţionale. Pleoapele, acuma ascultătoare, îi cădeau peste cornee cu aceeaşi naturaleţe cu care braţele şi picioarele i se învălmăşeau într-o grămadă de membre ce îşi pierdeau, încet, independenţa; de parcă întregul organism s-ar fi prefăcut într-un singur organ mare, total."

                                                                                                     Gabriel Garcia Marquez

ps. Acest text nu îmi aparţine, din nefericire. Şi dacă există o carte pe care nu aş recomanda-o dintr-un egoism pur, ar fi această carte. Îţi mulţumesc, creatorule.