lăcuste

      veneai spre mine mirosind a citrice. Să-mi acopărt cercurile ochilor pentru o idee a fost îndeajuns cât să călătorim câteva galaxii distanţă, până  să găsim corpurile perfecte. Acum eram două lăcuste, mici, uscate ca nişte şopârle, mirosind a flori de câmp. O omidă cu mişcări ruginite se căţăra de vieţi pe copacul ce ne ţinea de umbră, furându-ne umbra. Îmi amintesc şi acum vocea ta animalică atunci când încercai să-mi spui pe nume. Dar oare cum mă cheamă? Am râs o veşnicie, ascunşi sub frunze amare de portocal. Când a început să plouă te-ai întristat. Spunei palid şi îmbufnat că ţi s-au udat aripile, că nu îţi mai poţi purta sufletul într-un ghemotoc atât de mic, că o să mori curând, că ne vom pierde urma şi va trebui să aşteptăm naşterea lui Platon din nou ca să ne regăsim. Aveai dreptate. Noaptea aceea o substanţă muştarie ţi-a acoperit ochii şi gura, iar dimineaţă te-am găsind muşcând Pământul. Mi-ai murit o parte din mine. Instinctele m-au făcul să simt mirosul de mâini grăbite de agricultori muşcaţi de fluturi de noapte. Globul nostru de sticlă ce înfăşura globul  s-a spart. Am devenit muritori. Dacă ne vom revedea într-o viaţă, aş vrea să fiu un cristal pătat de pistrui, şi tu un alchimist din India , să mă descoperi în nisip roşu, să-ţi fiu la fel de dragă.