A trecut atât de mult de când mi-am pierdut răbdarea... stăteam închişi într-un colţ de univers, într-un parc fără glas, când i-am văzut venind. Se agitau prin părul meu, împrăştiind culori de flori de primăvară. Mă vedeam din nou mică, lăsând prezentul undeva ascuns. Mă priveai amărât. Fluturii au scăpat din gura ta, şi niciodată nu se vor putea întoarce. Zac tăcuţi prin lume, întrebându-se cum a fost posibil...Ne închidem într-un castel de nisip uscat de mare şi începi să urlii. Cum nu mi-am putut da seama mai repede că sunt şi scări interzise? Că există păcate împrăştiate, şi că tu erai atât de aproape...Mă îmbrac în tine şi ne jucăm de-a pisicile fără somn. Marea muşcă încet din castelul nostru, şi redevenim umani în camera asta atât de gri. Dar o voce răguşită reuşeşte să îţi şoptească bâlbâit : fluturii îmi vor aduce aminte de tine. Ne dilatăm...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu