Ţi-a mai crescut un mugure pe creanga uscată încă din anii precedenţi. Îl priveşti cu stupoare şi drag. El e tânăr. Sufletul tău datează încă din epoci îndepărtate, când lumea era prea ruşinoasă pentru a spune te iubesc, sau mi-e sete. Călătoreşti în timp până te regăseşti în gâza de altădată, plină de viaţă şi imaginaţie. Acum esţi doar un bolnav uscat, aşteptând ca o nouă ramură să-ti răsară din tulpina vieţii, să o poţi hrăni şi educa, să poţi să-ţi trăieşti amintirile rămase încă neatinse prin ea. Şi la sfârşit îi storci ultima picătură de emoţie. Şi ea urlă, şi cade neajutorată la pământ. Iar acesta o înghite cu o sete nebună. Mai apoi, după ce sentimentul prefăcut al puterii te părăseşte, începi să trăieşti iar din memoriile unor crenguţe fantome. Dar curând mugurii vor înceta să mai apară. E iarnă. Şi tu şti asta, şti că eşti doar un alt paralitic al timpului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu